Dincolo de îngheț, corpul își recapătă vocea
Blocajul emoțional poate fi una dintre manifestările răspunsului automat de îngheț, prin care sistemul nervos încearcă să ne protejeze atunci când ceea ce trăim devine prea mult.
Stau pe scaun și încerc să mă relaxez. Aud vocea blândă care mă însoțește. Pentru câteva minute, nu am nimic de făcut, nu trebuie să răspund la e-mail sau la telefon, nu trebuie să rezolv nimic sau să mă mai grăbesc. Și totuși, când îmi duc atenția către corp, observ că mâinile și tălpile sunt reci, iar trunchiul este rigid, aproape nemișcat. În interior există o stare de alertă pe care, până în acel moment, nu o știam să o numesc.
Mintea îmi spune: „Sunt relaxată, în sfârșit m-am oprit.” Corpul spune altceva.
A fost una dintre experiențele somatice prin care am început să înțeleg, nu doar cu mintea, ce înseamnă înghețul. Ani la rând am avut mâinile și picioarele reci și credeam că acesta este pur și simplu modul meu de a fi, că sunt o persoană friguroasă. Nu făcusem legătura dintre senzațiile corpului, frig, tensiune, amorțeală și felul în care sistemul meu nervos răspundea la experiențele de viață.
Pe măsură ce am început să înțeleg mai bine acest mecanism, am observat că deconectarea nu se manifestă doar în corp.
Probabil este o poveste comună: suntem lângă oamenii pe care îi iubim, dar ceva din noi pare să păstreze o distanță.
Devenim indisponibili și distanți în relații atunci când blocajul emoțional și deconectarea de propriul corp ne îndepărtează încet de propria experiență interioară. Încă iubim, dar devine tot mai greu să simțim apropierea și căldura relației, iar între noi și celălalt se instalează o distanță pe care nu știm să o explicăm.
Sunt aici, dar parcă nu sunt prezent.
Cei din jur simt această distanță și o pot interpreta ca lipsă de interes sau de afecțiune. Putem fi lângă copiii noștri sau lângă partener, prezenți fizic, dar să simțim în interior singurătate și lipsa unei conexiuni reale.
Înghețul ca răspuns automat de supraviețuire
Așa cum am scris în articolul „Luptă, fugă sau îngheț”, există trei strategii de bază pentru a face față unui pericol. În spatele acestei reacții se află adesea un răspuns automat de protecție al sistemului nervos, care apare când o situație este percepută ca fiind prea intensă sau prea rapidă pentru a fi procesată. Sistemul nervos autonom este mecanismul prin care organismul răspunde la ceea ce percepe drept amenințare, alternând între activare și repaus.
Lupta și fuga sunt răspunsuri de mobilizare. Corpul se pregătește să se apere sau să găsească o ieșire. Când acestea eșuează, se instalează înghețul și imobilitatea: există activare, impulsuri și tensiune, dar acțiunea este inhibată.
De aceea, în îngheț putem avea experiența paradoxală de a simți foarte mult și, în același timp, aproape nimic: corpul devine rigid, respirația se modifică, vocea aproape dispare, iar mintea rămâne activă și vigilentă, în timp ce accesul la senzații scade.
Poate exista un impuls de a pleca, dar picioarele rămân nemișcate. Poate exista dorința de a spune „nu” sau de a exprima furia, dar vocea nu vine, sau exact în momentul în care ar trebui să acționăm, ceva ne blochează.
Din exterior putem părea liniștiți, dar în interior pot exista rigiditate, frig, amorțeală și o stare de vigilență greu de oprit. Câteva semne ne pot arăta că suntem în îngheț: corpul pare copleșit, mâinile sau picioarele reci fără motiv aparent, senzația că vrem să spunem ceva dar vocea dispare, sau acel gol în care, deși ni se întâmplă multe, simțim prea puțin.
Această diferență dintre ceea ce se vede și ceea ce se trăiește este importantă pentru a ști că nu orice corp nemișcat este un corp relaxat.
Teoria polivagală descrie această stare ca pe una în care, sistemul nervos, copleșit fiind, trece de la mobilizare la imobilizare, iar energia și capacitatea de a simți scad.
Măsura în care intrăm în această reacție depinde de experiențele și resursele fiecăruia dintre noi. Mintea se poate disocia, apare confuzie, iar cel mai la îndemână răspuns pentru a descrie ce se întâmplă în corp este, adesea, unul singur: nu știu, nu simt nimic.
Când înghețul devine blocaj emoțional
Fiecare dintre noi am trecut, la un moment dat, prin această stare, dar dificultatea apare când deconectarea devine o modalitate obișnuită de a face față vieții.
În jurul durerii se ridică un zid. Nu mai simțim la aceeași intensitate tristețea, frica sau furia, dar nici bucuria nu mai ajunge la noi pe deplin. Apare aplatizarea emoțională, oboseala și sentimentul că suntem pe pilot automat. Din exterior, o persoană înghețată pare calmă sau absentă. În interior, corpul este greu, respirația superficială, privirea fixă, apare confuzia.
Când am cunoscut-o pe mama care apelase la mine pentru că se simțea copleșită emoțional, am recunoscut imediat acea rigiditate, acel fel de a continua să fii puternic chiar și atunci când în interior nu mai ai aproape nicio resursă. Avea doi copii mici și se ocupa de tot: organiza, rezolva, mergea mai departe. Părea determinată, însă în interior se simțea deconectată, obosită și tot mai departe de ea și de cei dragi.
După ce am început să lucrăm somatic și ne-am apropiat de ceea ce era dureros pentru ea, am început să observ cum corpul ei se retrăgea. Se instala amorțeala, aproape că uita să respire, mâinile îi deveneau reci, iar contactul cu propriile emoții și senzații era tot mai slab.
Această retragere nu însemna că nu își iubea copiii sau că nu îi păsa. Dimpotrivă, dorința de a fi acolo pentru ei era puternică, dar resursele ei erau epuizate, iar corpul găsise singura modalitate pentru a o proteja: se deconecta de la trăirile intense.
Când am început să cred că este periculos să mai simt?
Odată cu această întrebare este posibil să revină amintiri, imagini, experiențe timpurii, relații în care emoțiile nu au avut suficient loc sau trăiri copleșitoare. Fiecare își construiește propriul mod de a se proteja: prin furie sau retragere, sau, pentru alții, prin îngheț și deconectare de sine, de corp, de viață.
Emoțional, înghețul nu înseamnă tristețe sau frică, ci un gol, un zero emoțional care poate durea mai tare decât o criză de plâns, acel „nu știu ce simt”. Într-o perioadă a vieții, mintea și corpul s-au închis pentru a ne proteja de ceva ce a devenit copleșitor. Ne întrebăm de ce nu am reacționat sau nu am spus nimic, iar la neputință se adaugă adesea frustrarea și rușinea de a ne compara cu cei care par să găsească mereu cuvintele potrivite.
Această deconectare nu rămâne doar interioară, devine distanță relațională. Celălalt simte și o interpretează adesea ca respingere, iar noi ne simțim neînțeleși, poate chiar vinovați.
Ne dorim conexiune, iubire, împlinire, dar corpul nu mai știe să le primească. O îmbrățișare poate fi greu de acceptat, un compliment este auzit, dar nu simțit, și chiar o veste bună ne poate bloca, ca și cum bucuria ar fi copleșitoare.
Aceeași deconectare apare când vrem să ne exprimăm și cuvintele dispar brusc. Știm ce vrem să spunem, dar gâtul se blochează, respirația accelerează, mintea devine agitată sau inexplicabil de goală. Și, în loc de cuvinte, se instalează confuzia sau tăcerea.
Din afară, conversația continuă. În interior, deja am ieșit din ea. Corpul e prezent, dar atenția e departe, iar disponibilitatea emoțională și capacitatea de a primi iubire devin tot mai greu accesibile.
Între imobilitate și relaxare
Încă îmi amintesc acea sesiune somatică în care am înțeles că imobilitatea poate semăna atât de mult cu liniștea, încât ajungem să le confundăm.
Spatele este sprijinit și încerc să observ fără să schimb nimic, să nu mai ascult explicația din minte, ci corpul.
Mâinile îmi sunt reci, trunchiul rigid ca un băț de bambus, dar mintea rămâne vigilentă, iar gândurile pare că accelerează.
Nu simt că sunt tensionată. Asta mă surprinde cel mai mult.
Și totuși, poți părea nemișcat, în timp ce în interior există încă multă agitație, ca și cum accelerația și frâna ar fi apăsate în același timp.
Spre final am înțeles cât de diferite sunt imobilitatea și relaxarea: în relaxare pot simți că sunt prezent, că respir, că aud și că pot rămâne cu ceea ce se întâmplă; în îngheț pot fi într-un loc sigur și totuși corpul meu să nu fi primit încă mesajul că este în siguranță.
Din acel moment, am început să îmi observ corpul pentru a înțelege ce încearcă să-mi spună.
M-a surprins în timp că picioarele îmi îngheață mult mai rar, iar mâinile aproape deloc.
Când am învățat treptat să îmi ascult corpul, am descoperit și drumul dinspre supraviețuire spre starea de prezență.
De la supraviețuire la prezență
Cândva, înghețul a fost cea mai bună formă de protecție pe care sistemul nervos a găsit-o, atunci când durerea era prea copleșitoare pentru a putea fi simțită. De aceea, ieșirea din îngheț nu înseamnă să ne simțim imediat bine. Pot reveni furia pentru ceea ce nu am putut face sau pentru limitele pe care nu le-am pus, tristețea pentru ceea ce am pierdut și impulsurile de apărare care nu au putut fi urmate atunci.
După o lungă perioadă de semianestezie, aceste emoții pot părea intense. Revenirea are nevoie de timp, în ritmul pe care corpul îl poate tolera: respirația e mai profundă, maxilarul se relaxează, mâinile se încălzesc, umerii coboară, privirea începe din nou să exploreze mediul din jur, obrajii își recapătă culoarea. Corpul e din nou prezent, iar noi știm că ne-am întors acasă.
Știm că am ieșit din îngheț atunci când corpul își recapătă tonusul, temperatura se schimbă, respirația este fluidă, iar cuvintele încep din nou să curgă natural. Devenim mai rezilienți, mai conștienți de emoțiile noastre.
Terapia somatică nu forțează această revenire, ci o însoțește cu răbdare, prin etapele ei de încordare, imobilitate și revenire treptată, până când corpul rămâne prezent fără să fie copleșit. Postura rigidă se poate destinde, corpul poate trece printr-un colaps ușor din care își găsește odihna, iar tonusul muscular își recapătă treptat echilibrul.
Ce simt acum în corp? Ce senzații? Ce emoții?
Putem începe prin contactul tălpilor cu podeaua sau să simțim textura hainelor, apropiindu-ne treptat de zonele amorțite.
Pe măsură ce corpul revine, devenim tot mai prezenți în relații. Putem spune „nu”, putem cere ajutor, plângem, simțim furia fără să fim copleșiți sau ascultăm și primim cuvintele celuilalt cu mai multă ușurință.
Când revine curiozitatea față de viață, apare încrederea că putem rămâne în contact cu emoțiile și resursele noastre: o îmbrățișare, lumina soarelui pe piele, gustul unui aliment plăcut, o privire blândă, toate acestea sunt din nou accesibile. Nu mai trăim doar pe pilot automat.
Cu cât recunoaștem mai devreme acest tipar de îngheț și blocaj emoțional, cu atât ne întoarcem mai repede la oamenii pe care îi iubim, la pasiunile noastre și la noi înșine.
Viața își recapătă frumusețea. O conversație ne emoționează, o limită ne eliberează, un dar ne bucură cu adevărat.
Ne-am întors acasă, în propriul corp, în relațiile noastre și în prezent, cu inima deschisă, gata să primim tot ce viața ne oferă.
Cu blândețe,
Psiholog Cristina Modreanu