De la reactivitate la prezență

Spațiul dintre impuls și alegerea răspunsului

Am urcat pe scenă cu emoții.

Știam teoretic ce se întâmplă. Vorbeam despre un subiect pe care îl studiez, îl practic și îl întâlnesc aproape zilnic în lucrul cu clienții mei. Îl explicasem de multe ori. Îl explorasem și în propriul meu proces. Și totuși, în timp ce vorbeam despre felul în care corpul nostru reacționează înainte ca mintea să apuce să pună lucrurile în ordine, corpul meu a avut câteva observații personale.

Inima bătea mai repede. Respirația era diferită. Eram foarte atentă la oamenii din sală, la felul în care mă priveau, la cuvintele pe care urma să le spun.

Aparent, sistemul meu nervos nu primise toate detaliile despre plan.

Și, într-un fel, mi s-a părut chiar potrivit. Pentru că poți să citești despre sistemul nervos, să vorbești despre el, să-l studiezi ani de zile și să lucrezi cu tine însăți, dar când urci pe scenă, corpul îți poate reaminti că a înțelege ceva nu înseamnă că nu mai simți.

Aveam nevoie să îmi observ emoțiile, fără să încerc să scap de ele.

Pentru că atunci când îmi recunosc și îmi accept propriile emoții, pot să-i văd și pe ceilalți cu emoțiile lor și să mă conectez mai ușor cu ei. Cred că aici începe diferența dintre reactivitate și prezență: capacitatea de a rămâne în contact cu ceea ce simțim și de a alege ce facem mai departe.

Anul acesta, la Techirghiol, în cadrul Festivalului de Psihologie, am susținut workshopul „De la reactivitate la prezență”. Nu puteam avea un exemplu mai potrivit decât propriul meu corp, care îmi amintea, chiar în timp ce vorbeam, că prezența nu înseamnă să nu ai emoții, ci să poți rămâne în contact cu ele.

Ce se întâmplă, de fapt, între impuls și felul în care acționăm?

Un citat larg răspândit, atribuit lui Viktor E. Frankl, spune:

„Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a alege cum răspundem. În răspunsul nostru stă abilitatea de a crește și libertatea noastră.”

Există momente în care spunem sau facem ceva și, imediat după, ne întrebăm:

„De ce am reacționat așa?”

Ridicăm tonul. Ne retragem. Închidem o conversație. Trimitem un mesaj pe care, câteva minute mai târziu, am fi vrut să-l formulăm altfel. Sau intrăm într-o discuție hotărâți să fim calmi și ne trezim, după câteva minute, exact în locul din care ne promisesem că nu vom mai reacționa.

Știm multe despre noi. Știm ce nu vrem să mai repetăm. Știm cum am vrea să comunicăm. Și totuși, a ști nu este suficient. Pentru că între ceea ce se întâmplă în exterior și comportamentul nostru există un întreg proces care se desfășoară atât de repede încât abia îl observăm.

Îl putem privi simplu ca pe un lanț:

Situație → gând → emoție → corp → reacție → comportament

Nu toate experiențele noastre urmează exact aceeași ordine, dar este un mod simplu de a începe să observăm ce se întâmplă cu noi.

De exemplu, cineva important pentru noi nu ne răspunde la mesaj.
Situația: nu primim răspuns.

Apoi apare un gând:

„Sigur este supărat pe mine.”

Sau:

„Nu îi pasă.”

Gândul este însoțit de o emoție: teamă, tristețe, furie, nesiguranță. Emoția se simte și în corp, poate prin tensiune în piept, un nod în stomac, agitație sau respirație mai rapidă.

Apoi apare reacția: simțim nevoia să verificăm telefonul, să trimitem încă un mesaj, să ne retragem sau să ne apărăm înainte ca cineva să ne fi acuzat de ceva. Iar în final apare comportamentul: facem reproșuri sau, dimpotrivă, ne retragem complet.

Totul se poate întâmpla în câteva secunde, „pur și simplu am reacționat”.

Corpul știe adesea înaintea noastră

Înainte să spunem „m-am enervat”, corpul poate fi deja încordat. Respirația se schimbă. Maxilarul se strânge. Umerii se ridică. Inima bate mai repede. Putem simți un nod în stomac sau o nevoie bruscă de a pleca.

Sistemul nostru nervos răspunde permanent la ceea ce percepe în jurul nostru. Nu doar la pericole evidente, ci și la lucruri mult mai subtile: un ton al vocii, o privire, o tăcere, o critică, un mesaj scurt sau distanța pe care o simțim din partea cuiva important.

De aceea, o situație similară poate fi trăită foarte diferit de doi oameni. Pentru unul, „Trebuie să vorbim” poate fi o propoziție obișnuită. Pentru altul, poate fi suficientă pentru ca întregul corp să intre în tensiune.

Situația poate fi aceeași. Experiența este diferită.

Iar atunci când corpul intră rapid în alertă, este mult mai greu să ne oprim și să alegem conștient ce facem. Pentru că reacția poate veni înaintea reflecției.

Când ne cunoaștem mai bine, învățăm să observăm lanțul.

Fără să judecăm. Doar observăm și învățăm cum să răspundem diferit data viitoare. Nu ne propunem să devenim oameni care nu se mai enervează, nu se mai tem sau nu se mai simt răniți. Vom avea zile grele, vom fi obosiți, dezamăgiți și, uneori, vom spune lucruri pe care am fi preferat să nu le spunem.

Prezența înseamnă să observăm mai repede ce se întâmplă: gândul care apare, emoția, felul în care reacționează corpul și impulsul care apare înainte de comportament.

Între reacția noastră și alegerea unui răspuns diferit sunt uneori doar câteva secunde. O respirație. O pauză. Un moment în care putem spune:

„Sunt foarte furios acum. Am nevoie de câteva minute.”

Nu vom reuși de fiecare dată, dar cu cât devenim mai atenți la propriile reacții, avem mai multe șanse să observăm acel mic spațiu dintre impuls și acțiune.

Poate că tocmai aici începe prezența: când putem rămâne cu emoțiile noastre fără să fim copleșiți.

Cum ne gestionăm reacțiile?

Unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles mai limpede în ultimii ani este că nu avem nevoie să devenim altcineva.

Avem nevoie să ne cunoaștem mai bine reacțiile. Să înțelegem ce ne apasă butoanele emoționale. Să învățăm să ne ascultăm corpul.

De cele mai multe ori, nu putem schimba situația. Nu putem controla ce spune cineva, dacă răspunde la telefon, dacă ne înțelege, dacă ne place sau dacă se comportă așa cum ne-am dori.

Putem începe să fim mai curioși față de ceea ce se întâmplă cu noi.

Ce gânduri observ? Ce senzații? Care este emoția? Ce impuls a apărut și ce am ales să fac?

Nu pentru a ne analiza la nesfârșit, ci pentru a ne putea întâlni mai sincer cu noi înșine.

Autoreglarea apare atunci când putem rămâne în relație cu ceea ce simțim.

Această capacitate se construiește în timp, prin momentele în care observăm, prin mici pauze, prin încercări și greșeli. Viața de zi cu zi ne cere să fim mereu în mișcare. Trecem de la o sarcină la alta, de la o conversație la alta, și uneori nici nu mai avem timp să ne observăm. Cu cât pierdem mai mult contactul cu propriile emoții, cu atât este mai ușor să reacționăm automat.

Poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne acordăm câteva momente de pauză. Să ne întrebăm ce simțim, ce se întâmplă în corpul nostru și de ce avem nevoie, fără să încercăm imediat să schimbăm ceea ce simțim. Nu pentru a avea mereu răspunsul potrivit, ci pentru a crea puțin mai mult spațiu între ceea ce se întâmplă și felul în care alegem să răspundem.

Când mă gândesc la toate acestea, înțeleg că întrebarea:

„Cum să nu mai reacționez?”

devine:

„Ce se întâmplă cu mine chiar înainte să reacționez?”

Și apoi:

„Ce răspuns aleg, pentru a fi mai prezent în viața mea?”

Între aceste două întrebări există un drum de la reactivitate la prezență.
Un drum pe care îl învățăm, iar și iar, în relația cu noi înșine, cu corpul nostru și cu oamenii pe care îi iubim.

Psiholog Cristina Modreanu